Răsfoind revista Arta din perioada din titlu, frapează faptul că în fiecare număr se face referire la ceramică. Fie că este vorba despre recomandările de expoziție (personale sau colectivele de artă decorativă), despre simpozioanele de ceramică monumentală de la Medgidia, simpozioanele de creație din fabricile de porțelan sau despre prezentarea unui portret de ceramist – multitudinea acestor menționări arată că ceramica ocupa un loc important în rândul artelor. Se discuta despre ceramică și în cadrul articolele teoretice mai largi privind urbanizarea, industria, designul, dar și în textele ideologice, care apăreau în mod obligatoriu pe primele pagini ale revistei. În aceste texte, arta decorativă în general și ceramica în particular sunt privite ca factori de creștere a nivelului de trai în societatea socialistă. Astfel, implicarea socială a ceramicii a fost subliniată adesea de critici, artiști și ideologi care își adunau forțele să realizeze acest țel. Artiștii însă doreau mai mult de atât, doreau să se exprime artistic în mod liber, fără constrângeri dogmatice, pentru a ridica ceramica în rândul artelor majore.
Confortul socialist
Ce a însemnat creșterea nivelului de trai în concepția ideologilor? În primul rând, modernizarea țării, care a presupus industrializare și urbanizare intense. Acestea au atras după sine locuri de muncă, deci siguranța traiului și stabilitatea socială. Iau naștere blocurile și cartierele de blocuri, în cadrul cărora se creează confortul democratic al omului muncii.
A existat un spațiu exterior (public) și un spațiu interior (de familie), a căror amenajare este avută în vedere de structurile abilitate. Spațiul exterior este mobilat cu instituții reprezentative și facilități de învățământ, sănătate, cultură, divertisment și sport. Toate aceste clădiri și spații deschise reprezentau tot atâtea posibilități de înfrumusețare, care așteptau artiștii. În acest sens, cel mai ambițios proiect monumental este fațada Casei de Cultură din Mangalia, care a fost realizat din mici plăci ceramice după proiectul lui Jules Perahim și Ștefan Constantinescu, la începutul perioadei discutate (1960), și care coincide cu relaxarea controlului ideologic asupra artei.
Pe de altă parte, se lucrează și la îmbogățirea și diversificarea obiectelor utilitare și ale celor decorative ale locuințelor. Astfel, sunt avute în vedere atât realizarea de obiecte artistice unice, cât și inovarea produselor industriale de serie pentru a oferi conținut și valoare estetică spațiului de trăit și vieții cotidiene.
Revival global
În deceniile de după război, artele decorative au înregistrat o efervescență creativă la nivel mondial, alimentată de dorința de a contracara efectele uniformizatoare, degradante și alienatoare ale producției industriale și ale raționalizării excesive din domeniul urbanismului. Aceluiași fenomen au încercat să-i dea răspunsuri mișcarea Arts and Crafts în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și școala Bauhaus în perioada interbelică. Nu este vorba de o relație antagonistă, ci mai degrabă de dialog și fuziune. Asemenea mișcării Bauhaus, nici tendințele de după Al Doilea Război Mondial nu erau (de cele mai multe ori) escapiste, ci doreau să realizeze o fuziune între potențialul expresiv industrial și creația artistică, care oferă frisonul vieții.
În acest context, iau un avânt nemaiîntâlnit arta monumentală (pictura parietală, mozaicul, relieful din diferite materiale industriale, obiectele sculpturale din spațiul public), artele textile și așa-numitele arte ale focului (ceramica, sticla, metalul).
O serie de expoziții internaționale (în Europa la Perugia, Faenza, Vallauris, Praga, Milano, Erfurt, în Japonia la Mino, în Australia la Perth) și simpozioane de ceramică (primul la Gmunden, în 1965, Cava de' Tirreni, Villány, Medgidia) sunt menite să facă vizibilă pe plan internațional această efervescență din domeniul ceramicii și să așeze laolaltă diferitele direcții ale creației și creatorii.
Refermecarea lumii
Reînnoirea artei ceramicii reprezintă un domeniu extrem de vast, cu impulsuri din foarte multe direcții și rezultate care deschid de asemenea multe perspective.
Să ne gândim la faptul că arheologii consideră ceramica unul dintre semnele de bază ale civilizației umane. Prin ardere, materialele ceramice devin rezistente și pot să păstreze timp de milenii amprenta omului, la propriu și la figurat. O calitate mai dinamică a ceramicii este caracterul său ritualic, în care materialele de bază – pământul, focul, apa și aerul – sunt puse laolaltă de om pentru a ajunge la un produs finit care se diferențiază ireversibil de elementele sale constitutive. (O acțiune artistică realizată de Alexandru Antik cu titlul Alchimia ceramistului pune în valoare aceste caracteristici).
Toate aceste valori ale mediului ceramic au fost tratate de artiști în mod privilegiat pentru a transmite valori umane și pentru a „refermeca” lumea modernă, care suferă, conform celebrei formulări (încă din 1920) a sociologului Max Weber de „defermecare”. El se referea la desacralizarea lumii în epoca modernă, care nu înseamnă doar pierderea unui univers al crezurilor, ci și raționalizarea excesivă a societății și alienarea omului modern. Ce putea face ceramica pentru a refermeca lumea? Putea oferi obiecte unice – utilitare sau opere de artă fără funcționalitate – pe care să se simtă amprenta omului. Dar putea interveni și în industrie pentru crearea și producția unor produse mai individualizate, moderne, plăcute ochiului sau pipăitului. Putea interveni în realitatea socială amplasând în spațiul public sculpturi, ambiente, decoruri parietale care să bucure ochii sau să pună pe gânduri trecătorul. Și, în fine, dar de fapt în primul rând, ceramica putea fi calea individuală a refermecării lumii pentru fiecare artist în parte, prin însuși ritualul procesului creației artistice.
Începuturi
Ceramiștilor români le stăteau la dispoziție importante surse arheologice: minunatele culturi ceramice din neolitic de pe teritoriul țării au reprezentat inspirație în privința forței expresive și a formelor extrem de curajoase întrebuințate de olarii străvechi.
Ceramica neolitică era exemplul foarte clar că obiectul din lut poate fi artă majoră, o oală realizată la roată la fel de mult ca o sculptură. Trebuie însă spus că prima ramură a ceramicii – cea a oalelor și a formelor utilitare – a fost extrem de puțin abordată de artiștii români.
O altă sursă, mai apropiată în timp și care a definit în mare măsură ceramica din anii 1950 este inspirația populară. În contextul regimului comunist, arta populară a fost considerată o sursă sănătoasă din punct de vedere ideologic la care artiștii puteau să apeleze. Astfel, ceramiștii încearcă îndepărtarea de modelele burgheze ale tradiției ceramicii (și în primul rând ale porțelanului), însă referința folclorică adesea se mărginește la o preluare superficială a motivelor decorative. Sunt realizate scrumiere, oale, cești, farfurii, ulcioare, servicii de cafea cu modele populare – așadar obiecte nu foarte ambițioase, care arată o stagnare a domeniului înainte de 1960.
Reînnoirea ceramicii românești va începe în paralel cu modernizarea artelor plastice, odată cu relativa deschidere culturală din jurul anului 1964. Răsfoind revista Arta Plastică din anul 1964, pe paginile acesteia se remarcă aerul proaspăt al obiectelor ceramice ale avangardistului de odinioară, Jules Perahim. Se poate spune cu destul de mare siguranță că aceste obiecte au fost create sub influența lui Picasso, cel care încă din 1946 descoperă atelierele ceramice din Vallauris, atrăgând după sine și alți pictori (Chagall, Brauner) și unde marele maestru al modernității creează extraordinare obiecte ceramice, jucându-se foarte hotărât cu obiectul perceput atât ca formă, cât și ca utilitate și expresie.
Însă încă înainte de Perahim, hotărâtoare a fost medalia de aur pe care Patriciu Mateescu a obținut-o la Expoziția internațională de ceramică de la Praga din 1962, cea mai timpurie distincție internațională oferită unui ceramist român. Acesta participă cu una din Amforele lui, oale de amploare monumentală și cu vădit caracter sculptural.
În 1964, își face apariția în expoziția de artă decorativă din București și Flaviu Dragomir (1915-1974), artist care vine și el din zona „artelor majore”, după studii de grafică. În cursul foarte scurtei sale cariere, a produs lucrări moderne, fiind unul dintre puținii ceramiști români care s-au limitat strict la disciplina ceramicii și au folosit roata olarului, înnoind dinspre interior limbajul ceramicii de uz casnic, producând design-uri unice.
Școala de la București
În țară au existat, începând cu anii 1950, două secții de ceramică, respectiv la institutele de artă din București și din Cluj. Ambele secții au fost conduse de sculptori, Mac Constantinescu la București și Balaskó Nándor la Cluj. Constantinescu a beneficiat în perioada interbelică de practică la celebrele manufacturi de porțelan de la Sèvres. De sub îndrumarea lui va ieși o întreagă generație de ceramiști spre mijlocul deceniului al șaptelea. Îi amintim pe: Costel Badea, Lazăr Florian Alexie, Tereza Panelli, Ioana Șetran, cărora li se adaugă artiști din generații mai timpurii, precum Patriciu Mateescu (n. 1927) sau Mimi Podeanu. Alături de existența educației superioare de specialitate, consolidarea unui fenomen de ceramică la București se datorează organizării expozițiilor de artă decorativă, faptului că unii dintre absolvenți devin cadre didactice la secție (Costel Badea și Lazăr Florian Alexie) și sprijinului pe care Patriciu Mateescu, ca șef al secției de Artă Decorativă din UAP l-a putut oferi, în primul rând prin organizarea simpozionului de ceramică de la Medgidia (1971).
Ceramiștii bucureșteni obțin premii la cele mai importante concursuri internaționale europene (Vallauris, Perugia, Faenza, Erfurt) – impunând în conștiința lumii artei existența unei școli românești de ceramică.
Această școală este de factură sculpturală. Autorii realizează sculpturi ceramice abstracte; în acest sens, în fenomenul ceramicii din anii 1960-1970 se observă aceeași tendință ca în arta textilă: artiștii migrează spre arta decorativă pentru că aici se poate da frâu liber experimentării și configurărilor abstracte mult mai mult decât în „artele majore”, încă puternic amorțite după teroarea realismului socialist.
Patriciu Mateescu, Costel Badea, Lazăr Florian Alexie se vor dedica sculpturii ceramice, cu ambiții de amplasare în spațiul public. În lucrările Terezei Panelli se poate observa o deplasare spre crearea unor ambiente ceramice, dintre care unele s-au pretat de asemenea să fie puse în dialog cu arhitectura.
