M.B.: Domnule Gheorghe Stanciu, în primul rând vă mulțumesc pentru bunăvoința de a mă primi în vizită la atelier și de a parcurge acest dialog despre amintirile dumneavoastră legate de Atelier 35. Ne propunem, în cadrul acestui proiect, să culegem cât mai multe amintiri de la artiști, cât mai multe relatări despre cum funcționau Atelierele 35 în diferite orașe din țară.
Aș începe prin a vă întreba cum ați intrat dumneavoastră în contact cu Atelier 35, cum s-a înființat aici, la Botoșani, Atelier 35?
G.S.: Cred că în 1986 a fost, când a venit aici și Ana Lupaș, ca să ne organizeze puțin pe noi, cei mai tineri, față de – să-i spun – mediocritatea de aici. Ea a avut grijă de treaba asta, a venit, a vorbit cu cei de la Cultură, s-a interesat cam cine ar fi pe aici, care să fie organizați, într-adevăr, într-o formă. Filială nu, pentru că nu puteam să facem, fiindcă nu erau suficienți membri ai Uniunii, ca să avem și noi filială.
M.B.: Trebuiau să fie minim cinci, așa e?
G.S.: Da, oficial, da. Și atunci m-a pus pe mine coordonator și cu Liliana Grecu în echipa de conducere.
M.B.: A Atelierului 35, Botoșani?
G.S.: Da, da. Noi mai ieșeam, mai expuneam prin alte locuri, aveam unele succese și atunci a fost Ana Lupaș, ca să vorbească cu ăștia... Eu n-am dat niciodată importanță și nici nu-mi plac lucrurile astea, să fii tu șef – spun șef în sens peiorativ, că nu-i mare afacere. Și restul trebuie să fie... Dar, fiind cu Liliana Grecu întotdeauna, atunci, ca și acum, îmi face plăcere să lucrăm împreună, și ei de asemenea – anul trecut am făcut ultima expoziție, care a fost un eveniment! Și atunci, împreună cu Liliana, am acceptat.
M.B.: Dumneavoastră unde ați absolvit studiile universitare?
G.S.: La București, la Artă Murală, la Ion Stendl.
M.B.: În ce an?
G.S.: Între 1970 – 1974.
M.B.: Deci în '74 v-ați întors în Botoșani.
G.S.: Da, m-am întors pentru un trimestru și vroiam să plec imediat înapoi, de asta am și ales liceul de artă, ca să nu fac desen tehnic prin vreo școală...
M.B.: Era post obținut prin repartiție guvernamentală, nu?
G.S.: Da și eu mi-am ales Botoșani, într-adevăr, dar doar pentru un trimestru. Am vrut să plec, chiar de mai multe ori am vrut să plec. Mă duceam o dată la două săptămâni la București, să mă întâlnesc cu colegii, cu toți. Și mi-am dat seama, la un moment dat, că fac naveta, de fapt. Colegii îmi spuneau, vezi că, la un moment dat, nu mai poți să vii tu chiar în fiecare săptămână. Dar îmi mai încărcam bateriile și eram sigur că o să mă întorc la București, în intimitatea mea. Și am lăsat-o așa... A fost chiar, cum să spun, un disconfort să am eu grijă de toate astea cu Atelierul 35 și le fac tot eu singur. Ceilalți să fie numai pe hârtia aceea, unde i-am pus tot eu, pe ăștia patru care făceau parte după aceea, când a venit Ana Lupaș. Au considerat că oriunde mă duc eu, și domnul Cotișel a venit și el acolo. Nu zic cu invidie, și nici răutăcios, dar...
M.B.: Această cartolină, de fapt, reprezintă Atelierul 35 din 1986 din Botoșani și sunt cei șase membri care erau pe atunci? Și aici sunteți dumneavoastră, e domnul Agavriloae, e doamna Grecu, e domnul Cotișel, e domnul Curea și cine?
G.S.: E Mihai Bejenaru, acuarelist, dar bun. El a făcut liceul pedagogic.
M.B.: Și mai trăiește?
G.S.: Nu.
M.B.: Îmi pare rău!
Bun, și în 1974, când v-ați întors în Botoșani, erați singurul artist plastic de aici? Domnul Cotișel mi-a spus că a venit în 1975.
G.S.: Mai era unul din... '48, de la revoluție încoace, care mai mult auzea pictura, că n-o vedea, avea niște ochelari așa de groși... Dar el era cam răutăcios, ca bătrân...
M.B.: Cum îl chema?
G.S.: Pleșca nu mai știu cum. Nu contează. Era un răutăcios din ăștia, care căutau numai să profite așa, puțin, avea nevoie de titlul de noblețe.
Când a venit Ana Lupaș, abia atunci putem spune că a fost o organizare serioasă, corectă, selectă. Și când am fost la Iași, noi am mers cu lucrările noastre, nu cu damingeni și cu fotografii. Adică, am dat ce-am avut mai bun.
M.B.: La Iași ați fost unde? La comisie de selecție?
G.S.: Da, a fost selecție, dar nu cu Botoșani numai, ci cu toți din zona asta, a Moldovei, trebuiau să prezinte un dosar și lucrări.
M.B.: Cei care aspirau să devină membri de Uniune?
G.S.: Da, pentru a fi membri ai Uniunii, da.
M.B.: Și asta cam în ce an se întâmpla? Nu mai știți?
G.S.: Tot atunci. În anii '80. În anul ăsta, 1988, s-au întâmplat atâtea, încât mie nu mi-a venit să cred că eu am putut să fac într-un an atât de mult și că conjuntura a fost de așa fel, încât au fost activități mereu importante. Așa și selecția de la Iași, ne-am prezentat bine, ne-am întors acasă și eram membri stagiari.
M.B.: Ați mers la Iași cu lucrări fizice, spuneți, nu cu fotografii în mape?
G.S.: Da, da, șase lucrări. Eu, terminând artă murală, nu puteam să mă duc cu astea. Eu tot făceam pictură, și grafică, și am cochetat și cu alte lucruri... am făcut serigrafii.
M.B.: V-ați întors de la Iași membri stagiari, dar de care filială ați aparținut?
G.S.: De Iași.
M.B.: Cu Atelierul 35, de Iași?
G.S.: Da, de Iași.
M.B.: De la bun început?
G.S.: Da, noi, da. Alții s-au dus pe la București, credeau că dacă sunt mai mulți, nu știu ce e.
M.B.: Deci, la Botoșani n-a fost o filială independentă.
G.S.: N-a reușit să fie, fiindcă n-au fost membri ai Uniunii ca să poată să facă o filială cu autoritatea ei.
M.B.: Înțeleg. Vă amintiți, cumva, cum a ajuns Ana Lupaș aici?
G.S.: Ea era interesată să facă și aici Uniune.
M.B.: Dar cum v-a contactat? Vă cunoșteați dinainte cu dumneaei? Cum ați intrat în contact cu Ana Lupaș?
G.S.: Rog să fiu scuzat, dar... Undeva s-a rupt filmul, fiindcă tot în anul ăla, până la urmă...
M.B.: Dar acum suntem în '86 încă, nu? Cu înființarea Atelierului 35.
G.S.: În '86, da.
M.B.: Nu mai țineți minte cum v-ați cunoscut? A venit Ana Lupaș și v-a bătut la ușă, la atelierul de la școală? Sau cum?
G.S.: Atunci au fost tot așa, o întâlnire pe Botoșani, cu oamenii care erau aici... Ea voia să cunoască cine e pe aici, a vorbit cu Jaucă și ne-a chemat pe noi...
M.B.: Cine era Jaucă?
G.S.: Era președintele de la Cultură. Cum se chemau ăștia? De la Propagandă.
M.B.: Aha, a vorbit cu el și astfel v-a contactat pe cei care erați aici artiști.
G.S.: Da. Ea a venit cu intenția clară de a face și aici ceva, nu eu am avut-o. Și Jaucă a crezut că face o filială. Dar atunci am făcut Atelier 35 și filiala s-a făcut mai târziu. Iar după aceea a venit în 1988, când a fost tabăra aici, la Botoșani.
M.B.: Da, tabăra pe care ați organizat-o aici.
G.S.: A venit iarăși ea și atunci ne-am separat și noi de ăștia, fiindcă nu mai suportam, nu se mai putea. Nu se putea ca niște nulități să fie peste tot. Erau și răuvoitori și numai o atmosferă aiurea era...
M.B.: Cei de la cultură erau răuvoitori?
G.S.: Nu, restul.
M.B.: Restul colegilor?
G.S.: Cum să le spun, acești piranha... Aici a fost o nulitate crasă și el conducea mișcarea plastică...
Așa, auirea, după ureche...
M.B.: Cum îl chema?
G.S.: Hreniuc. Erau doi, soț și soție. Și Hreniucii au monopolizat cumva mișcarea plastică, fiindcă ei erau la școala populară de arte și au scos numai nulități.
M.B.: Ei erau la școala populară de arte?
G.S.: Da, o parte erau la școala populară de arte, o parte la liceul de arte. Dar când se făcea câte o ședință, câte o întâlnire, se făcea cu toți. Încă nu erau organizați sau ceva.
M.B.: Bun. Și, în '86, Hreniucii erau deja aici, dar ei erau mai în vârstă puțin, nu? Nu erau de Atelier 35?
G.S.: Erau mai în vârstă și erau mai dinainte aici. Nu aveau nicio treabă cu noi. Măcar bine că noi am fost separați. Ana Lupaș a știut, eu m-am mai văzut cu ea când mergeam tot așa, la mișcări cu Atelier 35, am mai fost și la altele, în afară de cea de la Baia Mare, nu mai știu. Și tabăra a fost un câștig pentru noi, pentru că au venit 30 de oameni din toată țara.
M.B.: Spuneți de tabăra din Botoșani din 1988?
G.S.: Da. Au fost ceva nume acolo[1].
M.B.: Tabăra ați organizat-o înainte sau după Baia Mare? Pentru că ambele au fost în '88.
G.S.: După, așa cred. Nu știu când, trebuie să mă uit, ca să nu greșesc. Baia Mare era înainte de tabără. Am fost la Baia Mare și știu când ne-am dus, drumul până acolo, până am dus lucrările și apoi s-a făcut jurizarea acolo, în sala aia mare de expoziții...
M.B.: Da, la Colonie, nu?
G.S.: Colonie, sau rezervație, sau cum i se spune. Am fost și în jurizarea respectivă și după aceea ea a venit la mine... nu mi-aduc aminte dacă am vorbit atât la masă, eu nu eram din acela, să ies în evidență, eram toți provinciali, timorați...
M.B.: Timizi.
G.S.: Timizi, da. Când îi vedeam pe cei de la Timișoara, cum veneau, cu Beloescu, ea vorbea și despre Beloescu, de corespondența lui, era încântată și eu am ascultat...
M.B.: Cine ea, Lupaș?
G.S.: Lupaș, da. Chiar așa s-a întâmplat. Atunci, la Baia Mare, eram atent la toate astea. Și pe restul, nu-i mai țin minte ca nume, dar o parte din ei mai bine i-am cunoscut în 1988, că am stat în tabără, am avut timp de vorbă. M-am luptat pentru ei, să aibă condițiile cele mai bune la hotel și masă. Pentru că îi cazaseră pe la o casă a tineretului, m-am luptat cu cei de aici și i-au pus a doua zi la hotel.
M.B.: Dar cine a finanțat tabăra din 1988?
G.S.: Tabăra era finanțată de Uniune.
M.B.: De Uniune?
G.S.: Da.
M.B.: De la care filială a Uniunii ați obținut bani? De la Iași?
G.S.: Cred că de la București, direct. Era o tabără națională.
M.B.: Pentru obținerea acestei finanțări v-a ajutat Ana Lupaș cu ceva? Sau ați negociat direct cu Bucureștiul?
G.S.: Singurul care m-a ajutat cu bani în perioada aia a fost Alin Gheorghiu, dacă îl știi. El era secretarul Uniunii și se avea bine cu cei de acolo. Botoșaniul făcea niște festivaluri și veneau aici în fiecare an. Nu știu dacă există personalitate ca să nu fi fost la Botoșani, dintre ăștia tineri.
În schimb, tabăra avea un alt statut. Eu chiar m-am bucurat. Era aceeași situație între provincialism și o zonă deja rulată, formată de valori care sunt noi. Noi n-am avut vreo tradiție sau ceva. Cu provincialismul ăsta foarte greu am reușit să ne descurcăm. Pentru noi a fost salvare venirea și constituirea Atelierului 35 aici.
Ăștia așa spuneau, să nu te mai duci tu acolo, că este o chestie de U.T.C., de propagandă. Dar n-avea nicio treabă, scria și acolo: tabăra de tineri a U.A.P.. Nici nu m-am uitat eu la treaba asta, dar ce înseamnă că tu, dacă nu mă ajuți și stai pe cracă și faci propaganda ta de trădători?
Liliana, iarăși, o vezi așa, cât e ea de cuminte și de reținută ca atitudine. Dar e extraordinară...
Atelierul 35 a fost un câștig și am fost uniți, noi ceilalți, și nu mai primeam orice, nu pentru că eu fiind coordonator, vroiam eu să fac numai ce vreau eu, nu. Era și Liliana. Aveai bază în ea. Și puneam osul la treabă tot timpul și îi ridicam pe toți.
M.B.: Înțeleg. Pentru organizarea taberei, înțeleg că ați obținut finanțare de la U.A.P. București, dar cum ați făcut selecția artiștilor invitați la tabără?
G.S.: Artiștii au fost trimiși de toate filialele.
M.B.: Ah, nu ați avut niciun cuvânt de spus? Ați anunțat în țară că organizați tabăra și a venit cine a vrut sau cum?
G.S.: Da, Uniunea, știi? Ana Lupaș a vrut să trimită oameni aici. Asta a spus clar. A venit și mi-a spus mie, după ce s-a terminat: Stanciule, ăștia nu te iubesc! Nu te iubesc! Adică, normal, ce mare lucru, că doar nu aveam eu grija lor, dar adevărul e că nu-i suportam. Și cei care au fost de partea mea, au fost tocmai cei care doreau să se desprindă odată de mediocritatea aia crasă.
M.B.: Dar ăștia mediocri, despre care vorbiți, cu Hreniucii și cu toți, ei nu erau membri U.A.P., totuși, nu?
G.S.: Nu, erau absolvenți de... ceva institut din ăsta, de trei ani, majoritatea. Ăștia erau pedagogii.
M.B.: Da, exact, dar nu erau membri ai Uniunii Artiștilor Plastici, nu erau nici pe departe membri Atelier 35...
G.S.: Da, dar pe plan local, era așa, o chestie, cum să spun... Hreniucul ăsta îi aduna și el, i-a păcălit pe toți, le dădea de băut... El se erija în conducător, înțelegi? Și el, probabil, purta chiar o corespondență cu cei care încercau să caute să aibă un semnal, o legătură, la Botoșani. Îi trimiteau lui, pentru că el era la clanța ușii, știi?
M.B.: Înțeleg, înțeleg, el era mai guraliv și încerca să se impună...
G.S.: Underground, așa... Adică el se ocupa de asta, fiindcă el credea, când se uita în oglindă, cum am spus, că el trebuie să fie aici șef... Pentru că dacă era șef acolo, trebuia să fie și aici, pentru că mare parte din artiștii plastici de la Botoșani erau de la Școala Populară de Artă. Și eu am vrut să le spun la un moment dat la toți ăștia, în momentul în care tu faci într-o școală în care n-ai ce învăța și sunt mai mulți în aceeași situație, se creează o mediocritate greu de suportat.
Au trecut unii prin școală ca niște... cei mai slabi posibili și n-au mai continuat nimic, n-am mai văzut nimic de ei, dar erau numai la ciolan, la șprițuri, la chestii din astea... Și când a făcut doamna Lupaș toată treaba asta, era și Lupșe acolo și nu știu mai cine, băieții, elevi de-ai lui Stendl, foști...
M.B.: La tabără, spuneți?
G.S.: Da, da, toată echipa a fost...
M.B.: Dar au fost și critici, nu doar artiști, nu-i așa?
G.S.: Ei, asta am vrut să spun, că nu știu. Inițial, parcă era vorba de șase, dar eu n-am mai găsit niște hârțoage acum, chiar le am pe acolo, în care scrie și asta din '86 și asta cu tabăra... În mod normal mă așteptam să apară pe catalog, când s-a făcut... Călin Dan, Guță și...
M.B.: Liviana Dan, din ce am văzut în fotografii...
G.S.: Așa, așa.
M.B.: Pe domnul Guță nu l-am văzut în poze, dar pe Călin Dan și pe Liviana Dan i-am văzut.
G.S.: E într-o poză. Am găsit acum pozele, când a venit Ana Lupaș...
M.B.: Domnul Cotișel mi-a povestit că atunci când a venit doamna Lupaș la vernisajul expoziției taberei, a venit împreună cu ea Mircea Oliv.
G.S.: Scrie acolo.
M.B.: Da?
G.S.: Ca un fel de... raport la tabără.
M.B.: Ah, aveți un fel de raport la tabără?
G.S.: Mi-am scris eu ceva, acolo. Acum le-am descoperit, că-s atâția ani de atunci...
M.B.: Dar criticii au venit doar la vernisajul expoziției sau au stat și în tabără?
G.S.: La vernisaj au venit. Câteva zile a venit și Ana Lupaș.
M.B.: Și tabăra cât a durat? O săptămână sau două?
G.S.: Zece zile.
M.B.: Și s-a desfășurat la propriu în oraș, în Botoșani?
G.S.: Da. Am mai ieșit prin județ...
M.B.: Ați mai mers și în excursii?
G.S.: Da, foarte frumos. Sunt imaginile alea acolo. La fabrica de sticlă.
M.B.: De la Dorohoi?
G.S.: Da. Și unii din ei cochetau și cu ceramica și știu că ăștia aveau acolo un fel de aur coloidal pe care îl foloseau.
M.B.: Dar care erau ceramiștii în tabără?
G.S.: Nu mai știu, trebuie să mă uit... După aia, pe toți i-am mai cunoscut în alte expoziții.
Mă cunoșteau și ei, pentru că am fost în partea de jurizare și am mai stat acolo. A fost bine pentru mine, a fost ca o racordare la o altă zonă de cultură decât asta. Asta a fost salvarea noastră. Și așa am avut eu sentimentul și bucuria, datorită tot ei, că am participat la astea și, de atunci, mi-am dat seama, cum v-am spus, de Timișoara, cu ce catalog au venit ăștia, parcă erau echipă de mafioți... Și noi, niște prostălani acolo, tunși nu neapărat scurt, eu eram cu plete, le-am păstrat toată viața...
M.B.: Nu, aveați plete și atunci, nu erați tuns scurt.
G.S.: Da.
M.B.: Bun, și în afară de tabăra asta din 1988 și de Baia Mare '88, la ce alte evenimente Atelier 35 din țară ați mai participat, în anii '80?
G.S.: Nu știu.
M.B.: Pentru că am văzut, de exemplu, printre materialele din arhiva dvs., și invitația la Mobilul: Fotografia din Oradea.
G.S.: Nu, de la... Fotografia am primit invitația.
M.B.: Doar invitația, dar n-ați participat la expoziții? La niciuna?
G.S.: Nu, nu. La asta, nu. La alta, tot așa, expoziția de gravură mică, a fost așa ceva.
M.B.: La Oradea?
G.S.: Oradea sau Arad. Am primit invitația și de acolo.
M.B.: La Mobil: Fotografia n-ați participat, dar ați mai participat la expoziții cu alte filiale, cu Bacăul sau cu Iașiul, de care aparțineați, de fapt, ca Atelier 35?
G.S.: La Bacău am făcut o expoziție Atelier 35, după aia am dus-o acolo imediat, asta pe care am avut-o aici.
M.B.: Expoziția din tabără? Ați itinerat-o la Bacău?
G.S.: Da, da. Mi-au dat mașină și le-am dus acolo, că eram în relație foarte bună cu băcăuanii. Era acolo Boca, era Chiuaru, și era o echipă mai bună decât la Iași, vreau să spun. Ca stare de spirit, pentru că era Boca acolo, iar ăsta era un mare domn și un artist important, din perioada lui Stendl, se cunoșteau. La Bacău aveam și acolo elevi, și nepoatele erau pe acolo, și aveam și unde să stau. Mi-a plăcut atmosfera acolo. Și ei aveau niște tabere prin zonă, aproape, era o situație mai aparte, pentru că șeful turmei, cum ar fi, era prieten cu ăștia de la Consiliu. Adică el era chiar prieten, și nici nu era discuție. Datorită lor s-au făcut multe, în multe locuri în țară, pe chestia asta că ăla era prieten...
M.B.: Înțeleg. Aici filiala, Atelierul 35 din Botoșani, avea un spațiu propriu? Sau spații proprii?
G.S.: Nu, noroc de galeria asta, că Băciucu, când a venit o dată și el în toți anii ăștia, a făcut Festivalul Artelor Plastice Botoșănene, vreo trei sau două luni de zile pe perioada de vară. Și veneau mereu, numai el îi cunoștea.
M.B.: Cine anume?
G.S.: Băciucu și nu știu mai cum. Băciucu. Care a fost inițiatorul taberei de sculptură de la Măgura Buzăului. El a sprijinit asta.
M.B.: Aha, și el a inițiat aceste evenimente anuale care se întâmplau aici.
G.S.: El avea relații și dădea un ordin și mișcau toți. Și îi aducea, cu cazare și masă.
M.B.: Și actuala galerie Ștefan Luchian e tot aceeași galerie pe care o aveați și atunci, nu?
G.S.: Cred că da.
M.B.: De cine aparținea galeria? Nu era a filialei U.A.P. Iași și nu exista filială în Botoșani?
G.S.: Nu, nu am avut la început. Eu am expus la cinematograf, în holul cinematografului, când am venit.
M.B.: Cinematograful Unirea sau care?
G.S.: Da, da, Unirea.
M.B.: Acolo ați expus?
G.S.: Da, pe niște panouri din astea mari, ca niște șasiuri.
M.B.: Aha, deci nu în galeria de artă?
G.S.: Nu. După aceea, nu știu cum, s-a terminat galeria, era încă în lucru... Nu m-am gândit niciodată la treaba asta, mai ales la ani. Nu-i mai țin minte și nici nu vreau! Eu am avut în viața mea o perioadă, într-o toamnă, când a plouat, și am vrut să uit multe lucruri și cred că am reușit. Nu neg. Și m-am curățat de amintiri, așa, m-a ajutat Dumnezeu, serios spun. Mâncam ceva și mă culcam înapoi, ploua în continuu, zile în șir...
M.B.: Bun, de la un moment dat a apărut galeria. Ați avut acces la galerie și ca Atelier 35?
G.S.: Nu știu dacă erau magazine sau ceva... Dar, la un moment dat, cred că tot Băciucu... Nu, că era și înainte... Era și înainte, că nu putea el să le facă să fie toate, plus că, nu știu, în capul meu nu era așa de în urmă, ca timp, la asta nu m-am gândit...
M.B.: Ați participat la concursuri internaționale cât timp ați fost membru al Atelier 35? Adică, în anii '80.
G.S.: Internaționale nu.
M.B.: Dar la concursuri naționale?
G.S.: Eu sau grupul?
M.B.: Dumneavoastră, grupul...
G.S.: Națională era Voronețeana.
M.B.: Voronețeana?
G.S.: Da, la Suceava. Pe țară, o expoziție.
M.B.: Și era un concurs?
G.S.: Da, am luat premiul doi. Pentru că premiul întâi trebuia să îl ia altcineva și eu chiar m-am uitat la lucrarea mea, era cea mai bună. Nici nu vroiam eu premiul întâi sau ceva. Lasă, că după, o să iau și eu, cândva.
M.B.: Și sub ce format se desfășura acest concurs, Voronețeana? Se dădea o temă sau cum era organizat?
G.S.: Se făcea și o expoziție după aceea. Nu, era free... Fiecare vine cu ce are mai bun...
M.B.: Indiferent de mediu? Adică, putea să concureze grafica, cu pictura, cu sculptura?
G.S.: Nu ajunsese încă la nivelul ăsta. El se întâmpla așa, Suceava n-a avut nici galerie, nici teatru, față de noi...
M.B.: Și cine juriza?
G.S.: Nu știu, pe mine nu m-au chemat atunci. Și Voronețeana asta era serioasă, era apreciată. Și într-un an am luat eu premiul doi, dar nu m-am omorât.
M.B.: Și suntem tot în anii '80?
G.S.: Hm... Erau cam apropiate, că nu știu, sunt perioade din astea, când am mai expus, dar nu știu, că e anul ăsta, că e ăsta. Nu vreau să mai aud, nici n-am trecut vreodată în CV, dar am început CV-ul și este atât de mult și important într-un fel... Eu nici acum, în secunda în care mi-ai spus întrebarea, nu știu ce am mai făcut, că am fost la multe concursuri... Nu numai asta, și la oameni la care am fost, la expozițiile lor, invitat, totdeauna de la Botoșani... Și uite, încă un lucru o să spun, prietenii mei și colegii mei sunt elevii mei, nu ăștia de care am povestit până acum, că ne lovim de ei. Și, în general, ăia care ies în față, veleitari, cam... Trebuie să ai un dubiu, că prea frecvent ei sunt pe simeze și nu folosește la nimic, nu știu. Mai ales aici, nici nu trec prin fața galeriilor, că eu am senzația asta că toate lucrările și toate expozițiile sunt cam la fel, făcute cu spălătorul, așa, mai lasă câte un colț, prind ei șmecheriile astea cum sunt și în modă...
Și nu! Tu trebuie, cum face Liliana, să stai aici, în atelier, și să-ți depeni lucrurile. Cu atâta mai rămâi.
Nu am fost noi chiar uniți, să vrem și să facem mai multe... Asta a fost. Că existau secte, în secta asta de mediocritate, care erau solidari.
M.B.: Mediocrii erau solidari între ei?
G.S.: Da. Eu să fiu în locul lor, nu m-aș simți bine. Și pentru asta trebuie să faci dovada lucrurilor, nu mai e cazul. Eu nu mă duc la tine să mă rog când e ceva. Mă știau. Și ăștia de la partid sau de la... propagandă. De la învățământ, da. Păi Băciucu mă aprecia, el nu mi-a arătat niciodată, dar știa... Știa că... Am avut un exemplu, Jaucă, ăla de la cultură. Când veneau ăștia din afară, nici nu se duceau la dânșii, cum așteptau ei, să dea mâna. Veneau la mine, pentru că pe mine mă cunoșteau. Totuși, eram colegi...
Am fost, spre exemplu, la festivalul de muzică pop, atunci, la sfârșit, când s-a făcut cu Covaci, cu ăștia. Eram prieteni cu un coleg de la Timișoara, cu care au fost colegi de clasă. Eram în clubul de la arhitectură, acolo, toți. Eu pot să mă bat cu cărămida în piept că am participat. Deși eram de la țară, eu eram acolo cu ăștia. Și așa i-am cunoscut...
Ăsta a fost acum un gând, nu știu, despre natură, cum am ajuns eu să mă nasc... Tot a trebuit să aștepte natura 100 de ani ca să mă nasc eu, să se întâlnească mama cu tata. Și am avut un confort, așa mi s-a părut, că mi se cuvine foarte mult, dar și eu, toată viața mă știu lucrând. Ca să nu mai spun, în clasa a IV-a, am făcut cu un profesor care a fost elevul lui Tonitza, acuarelă, el îmi punea în mână și ne-a arătat. După aceea, în clasa a 8-a, am avut la Iași pe Suhar, pe Ispir, pe ăștia. Și după aceea, când am terminat, am nimerit, terminase Stendl grupă și am nimerit la Stendl. Asta este, ca să exagerez acum toată treaba, marea mea șansă de a mă întâlni cu Stendl, care este și acum, ce mai... Și m-a apreciat din prima, cred că aveam un mic șarm... Cu Stendl, atunci a început pentru mine, abia atunci am înțeles eu cu ce se mănâncă toată treaba... Dacă jurul tău era un nivel tot zero, păi rămâneai și tu așa. Asta a fost și chestia cu Atelierul 35, când s-a întâmplat. La București era deja, era mișcare...
M.B.: Și ați intrat în contact cu Atelierul 35 cât timp erați în București? Mergeați pe acolo, vedeați expozițiile lor?
G.S.: Dar nu mi-aduc aminte dacă le-am dat importanță, sincer. Nu mi-aduc aminte. Într-un fel și Atelierul ăsta 35, la început era privit de lichele, știi? De niște neaveniți... Erau ăștia, deja, prea mulți cu coarne...
Și eu așa am trecut prin școală, prin pregătire. Când am ajuns, Atelierul 35, când Ana Lupaș a venit aici pentru toată treaba și a vorbit cu noi în mod special, că a vorbit cu ăsta de la propagandă, și ne-a localizat aici, ca răspunzători de arta tânără.
M.B.: Cum ați definit dumneavoastră Atelierul 35? Ce-a fost?
G.S.: Atunci?
M.B.: Atunci, ce-a reprezentat?
G.S.: Mie mi s-a părut după ce am început să circul și să mă întâlnesc cu ei... Erau cam oamenii cei mai valoroși selectați din noua generație, ca să le zic așa. Adică, avangarda, i-aș spune. Distanță mare între ei și fosilele de care știm cu toții, cine defila zilnic și la republicane și peste tot, ăia erau primii, erau niște locuri acolo prin Dalles și veneau ăștia tot timpul.
M.B.: Deci ați spune că a fost avangarda și oamenii cei mai valoroși ai generației...
G.S.: Obligatoriu, obligatoriu! Cei pe care mi i-a trimis atunci Ana Lupaș aici, mă strânge în spate și acum când mă gândesc cât a fost ea de... cât a dorit să ne impunem față de tot ce a văzut ea aici și ce știa... Că mai știau, așa... Noi nu existam, de fapt. Ne-am dus separat la ea și ne-a făcut membri ai Uniunii... Asta, nu că suna bine, parcă nici nu erau niște avantaje, de achiziții sau ceva... Și, efectiv, întâlnirile lor, și alea din tabără, mă onorau și pe mine, pentru că eu puteam să stau alături de cutare, și ei mă respectau cumva, fiindcă eu m-am ocupat într-un fel de asta, nu că eram eu sau că aveam pretenții... Am pus și eu o lucrare mișto la expoziție. După o tabără de zece zile, s-a făcut expoziție la galerie, era mare lucru!
M.B.: Și pentru cariera dumneavoastră, pentru viața dumneavoastră, ce a însemnat Atelierul 35?
G.S.: E aceeași întrebare?
M.B.: Nu, e o variantă a întrebării.
G.S.: Să zic așa, pe de-a dreptul, era trezirea unei conștiințe și, mai ales, experiența cu ei, care pentru noi a însemnat mult. Dacă mai rămâneam mult așa, dacă nu era Atelierul 35, eram desființați. Sau eu, cel puțin.
M.B.: Riscați plafonarea.
G.S.: Da, da, adormirea și rugina. În primul rând am cunoscut acolo și am avut dialog cu toți, le-am văzut lucrările și am legat niște prietenii, încât după aceea eram înnobilat, sincer să fiu. Și Liliana, nu mai spun ce om, și ce talent, și toată treaba asta ce a făcut ea acolo, tot... Și a fost afișul acela făcut de Mariana Chira, care era la Târgu Mureș, designer.
M.B.: Care afiș?
G.S.: De la Atelier 35, ăsta cu numele toate. E făcut de ea, ea e trecută ultima acolo, dar afișul l-a făcut din propria inițiativă. Mai era un afiș, pentru că eu am încercat să merg pe două direcții, dacă ăștia mă sabotează cu una și nu se face la timp, eu să merg pe cealaltă. Și Liliana, nici nu știu n-am cuvinte pentru a o descrie, că am descoperit-o și acum când am făcut expoziția asta, ultima, și cât de mult știe! Ea a terminat la Cluj și doar ne știm de atâta vreme, și cu Atelierul, și cu expozițiile, Atelierul a fost cumva reînvierea, și mă uitam cum rezolvă lucrurile, extraordinar! Dacă era ceva de făcut, a doua zi era făcut. Și la organizarea expoziției, și documentările...
M.B.: Despre Baia Mare '88 ce vă amintiți? Care era atmosfera acolo? Cum v-ați organizat să ajungeți acolo cu lucrările? Dacă la jurizare au fost și lucrări respinse, din ceea ce ați dus de aici, din Botoșani?
G.S.: Lucrările eu le-am dus, ăștia nu s-au implicat, eu le-am cărat peste tot, ăsta e adevărul. Dar la jurizarea de la Baia Mare a fost o altă treabă pentru că erau niște tipi cunoscuți ai lor, din zonă, de acolo, care încă mai erau acolo, când erau atelierele, toți aveau... Acolo, un lucru care mi-a plăcut... Deci, m-am dus eu cu lucrările...
M.B.: Lucrările doar ale dumneavoastră?
G.S.: Da, ale Botoșaniului, m-am dus eu cu alea... Cu trenul m-am dus, înainte mi se părea normal...
M.B.: Cu trenul ați mers, cu lucrările?
G.S.: Da, păi eu am avut trei, parcă, Liliana două, Radu ceva, și în rest nu-mi amintesc, cum fi fost, dacă au mai fost... Apropos de respect, ce mi-a plăcut mie la Baia Mare: băieți, sunteți în jurizare toți, coordonatori de la Atelier 35, faceți parte din juriu și puteam să punem „admis”, „respins” sau „discuții”, la fiecare lucrare! Chestie democratică, total, și luată în serios! Adică, nu putea nimeni să spună la numărul care eram noi, că a fost ceva... Și Mariana Chira asta a fost colegă la Cluj cu Liliana Grecu, au fost colege și prietene, și, după ce ne-am întâlnit toți la Baia Mare, ne-am pretenit într-un hal! Asta mi-a plăcut, ca stare.
M.B.: La jurizarea de la Baia Mare participa și doamna Lupaș?
G.S.: Da, și îi mai aveau ei pe ai lor acolo. Zbârciu mai era sau Sârbu...? Nu știu, Sârbulescu... Nu, Sârbulescu e pictor, e de la București... Erau încă doi, de la Baia Mare, pe lângă ea, ei treceau, aveau grijă de toată treaba, aceia se ocupau de comisia asta, exact cum am spus, epuizam așa toate lucrările...
M.B.: Care era relația dintre Atelierul 35 Botoșani și filiala Iași a UAP-ului, de care aparțineați? Se implica cumva filiala în decizii?
G.S.: Nu, dar mai participam la ei, la expoziții, acolo. Ne-am mai dus și la București, ne-am dus botoșănenii, toți, la o galerie pe acolo, în spate, pe Lipscani, era una...
M.B.: Hanul cu Tei?
G.S.: Nu, e mai încoace un pic, pe unde era un teatru mic ceva, să-i dau strada. Eu n-am fost, ceilalți s-au dus, dar eu îmi amintesc, ori am fost după aceea la București, am fost și am văzut expoziția, când mergeam mai frecvent...
M.B.: Membru U.A.P. când ați devenit?
G.S.: Tot în '86, la Iași.
M.B.: Atunci ați devenit membru U.A.P.?
G.S.: A, nu, membru după trei ani, sau poate după trei – patru ani.
M.B.: Sau după '89?
G.S.: A, nu, nu, atunci. Eu m-am dus înainte, n-am mai avut treabă.
M.B.: În anii '80 ați devenit membru U.A.P.?
G.S.: Da, până în '89.
M.B.: Și atelier, ca membru U.A.P., ați deținut vreodată?
G.S.: A, nu, nimic, nimic n-am deținut. Nimic.
M.B.: Care era relația între filialele U.A.P., între filialele Atelier 35? Existau filiale care erau mai active, care dădeau tonul?
G.S.: Păi zona aceea, de la Timișoara, Oradea, Bistrița-Năsăud... Era un băiat bun, Lupșe, de la Bistrița-Năsăud, mai era Tolan. El era, pe zona asta, în relațiile cele mai bune cu Uniunea.
M.B.: Și ei fiind filiale mai active mențineți un fel de legături cu ei? Sau aveați relații cu celelalte filiale? Sau numai cu Bacău?
G.S.: Dacă ne întâlneam... Eu nu m-am ocupat, că nu aveam cu cine... Trebuia să mă duc numai eu singur? Trebuie să recunosc că nu am fost activ pe partea asta, că la un moment dat eu nu am privit cu dispreț mișcarea, pentru mine, am spus și recunosc, că a fost o șansă de a scăpa de mâlul ăsta de aici. Că noi nu mai aveam nicio speranță. Unde să mă duc eu? Eram și, nu că mai timid, dar am avut așa... Și sudiștii ăștia, mă enervau întotdeauna bucureștenii, pentru că erau și slabi, și proști! Cei mai slabi erau!
Ana Lupaș, când a trimis oamenii ăștia, a fost iar o binecuvântare, ca să vadă și ăștia de aici... Pentru că și ăștia de la partid, de la școală, când au văzut cine este, când au venit la vernisaj, a venit și Ana Lupaș și, îți dai seama, că au fost impresionați! Să nu spun! Dar, în același timp, să te gândești și ce invidii și ce am avut eu cu dânșii după aceea, când numai se ocupau să-mi pună frână, și ăștia, Hreniucii, și ăștia, în general, mediocrii.
M.B.: Deci relația cu generațiile mai în vârstă înțeleg că n-a fost neapărat una pozitivă? Sau a fost, dar nu cu cele locale, ci cu cele din alte filiale?
G.S.: Eu, de exemplu, nu are chiar legătură cu ce m-ați întrebat, dar înțeleg... Fiind la București, și eu, când veneam de acasă, prima dată mă duceam la atelierul lui Vasile Kinski, care era fiul unui tip care a fost legionar și și-a făcut casa în afară satului. Eu mă duceam, în clasa a patra, făceam acuarele cu Vasile și cu Lenuța, care era la ministerul învățământului, făcea desene de manuale, din alea frumoase, de artist, valoroase, așa, sensibile... Vasile era un tip de o vitalitate! Avea o față de samurai și ce beții încingeau acolo! Și eu acolo chibițam, am stat acolo, am cunoscut oameni... La noi era ideea că noi, cei de la Botoșani, ne ducem să vedem ce fac ăia de la București, ăia de la București se duceau să vadă ce fac ăia de la Paris, și când veneau ăia, din afară, eu stăteam acolo, pe capătul unui pat, chibițam, până terminau. Pe mine mă trimitea după vin, ca așa se spunea, care e mai tânăr se duce s-aducă vinul, și mă duceam, dar repede, să nu pierd discuția. De acolo se învață, nu înveți asta la școală! Și așa i-am cunoscut pe foarte mulți acolo. Mă mir acum și pot să spun, că eu nu mi-am dat seama la momentul ăla ce oameni am cunoscut! Bine, am conștientizat, în timp. Așa și când a venit Stendl, noi am fost privilegiați acolo, pentru că el nu ne lăuda niciodată de față.... Cred că există, și nu vreau să exagerez, un destin de la divinitate, de a fi fost și eu alături de oamenii ăștia foarte, foarte mari... De unde am plecat eu, de pe malul Prutului, așa, cu toate, și am ajuns la Stendl... Ăsta e mare lucru!
M.B.: Apropos de practica dumneavoastră artistică, cum v-ați caracteriza propria practică artistică în perioada când erați membru al Atelierului 35?
G.S.: În expoziția de final de la tabără, eu am adus lucrarea de acasă, pentru că eram ocupat cu organizarea, am tot alergat...
M.B.: În general, ce tendințe se manifestau în practica dumneavoastră, în ce medii lucrați atunci? Pictură monumentală? Grafică? Și în ce zonă erau preocupările dumneavoastră artistice?
G.S.: Cred că mai multă grafică... Pentru că în perioada aia, cu pânzile alea pe care le făceam eu pentru eboșe, n-am terminat, uneori, lucrările și le-am dat așa. Dar dacă sunt duse bine până un punct, au ele o rezistență în timp. Mi se părea mai simplu să cașerez o hârtie – cașerată, neapărat, udată de două-trei ori, până se perfestatizează hârtia aceea – și să lucrez pe aceea creioane colorate, acuarele, combinate – și am făcut. În afară de faptul că eu consider că, la grupele mele, când trebuie să faci tu, cu mânuța, eu se întâmpla să fac la o lucrare începută corectură și le terminam, că puteam să le semnez. Lucrare, am combinat tempera, cu acuarele, cu transparențe, cu creioane colorate, am lucrat foarte mult așa și pe toate le-am dat. Era și mai simplu, într-un fel, că interveneam cu creioane colorate și desenam, practic, anumite porțiuni mai bine decât tonurile care erau, eu făceam din aia ceva, putea să fie o pată, și asta mă bucur și cred că am învățat de la Stendl.
M.B.: V-ați gândit vreodată să emigrați? Cum de nu ați ales această cale?
G.S.: Am vrut, dar numai plecarea de la Botoșani era grea... Am vrut să plec, că aveam la Bruxelles un prieten, care era preot acolo și putea să mă ia și el chiar a vrut să mă ia. Cu un an înainte am vrut să plec, înainte de 1989.
M.B.: Și nu ați plecat pentru că n-ați fost lăsat să plecați?
G.S.: Nu știu, n-am mai făcut eu niciun demers să plec.
M.B.: Ați renunțat până la urmă la idee...
G.S.: Da, da.
M.B.: Vreau să vă mai întreb, care era situația socială a membrilor Atelier 35? Era vreunul dintre ei liber profesionist sau toți erați angajați, aici, în Botoșani?
G.S.: Toți erau angajați, obligat cam atât se putea aici, că nu puteai ca să fii, ca și acum liber profesionist, pentru că ar fi însemnat să-ți fi dat măcar spațiu de atelier. Eu aș fi putut trăi din pictură, fără să fac concesii, și le dădeam și destul de ieftin.
M.B.: Dar reușeați să vindeți? Ați vândut lucrări în perioada respectivă?
G.S.: Am vândut aproape tot, dar la prețuri mici.
M.B.: Prin fondul plastic sau direct din atelier?
G.S.: Nu, din atelier, aveam cunoștințe care veneau și... mi-era și frică să cer, că nu îmi dă, să nu cer prea mult... Niște cretineli dintr-astea, tot provinciale... Pentru că puteam să vând și în altă parte, au venit destul de mulți străini, francezi, nemți care au cumpărat de la mine, de asta am terminat tot ce mai aveam în mapa aia.
M.B.: Prin galerie, prin fondul plastic n-ați comercializat?
G.S.: Ba da, am vândut de două ori, când luau ăștia de la cultură, în fiecare an sau la doi ani câte o lucrare, depinde de care era moftul lor... Și putea să-ți dea pe vremea aceea, cum ar fi acum, vreo 600 lei pe o lucrare.
M.B.: Pe un desen?
G.S.: Da, și pânză, nu conta la ei...
M.B.: Cert este că nu vă susțineați existența din artă, ci erați cu toții angajați într-un loc de muncă, nu erați liberi profesioniști.
G.S.: Eu am vândut și n-am făcut lucrări pentru ei. Și mi-a părut rău de unele, că le-am dat, așa, și acum eu aș fi vrut să pot să cumpăr eu lucrările mele înapoi.
M.B.: Și ce să faceți cu ele? Să vă deschideți un muzeu?
G.S.: Nu știu, să le dau un strat de alb.
M.B.: Ah, să le anulați? Nu ar fi păcat?
Drept concluzie la această discuție despre Atelier 35, ați dori să adăugați ceva? Sau să accentuați un anume lucru care poate că n-a fost suficient accentuat până acum?
G.S.: Eu am mai monologat, așa, înainte de a veni, despre Atelier 35 și 1988 și mă gândeam la ce întrebări mai pot fi? Ce m-ați putea întreba? Eu zic că în concluzie, treaba asta cu Atelierul 35 a fost un câștig pentru noi toți și, aș spune chiar, că eu am fost privilegiat că m-am ocupat serios de treaba asta și am rămas în relații bune cu lumea de acolo, de la Baia Mare, cu doamna Lupaș, cu respect. Că și ea, cred că dacă mi-a adus artiștii aceia la Atelier 35 din toată țara, la tabără, cred că avea un fel de respect. Tabăra de la Botoșani, care a fost ultima tabără U.A.P. din țară. După aceea, a venit anul 1989, când plutea în aer că ceva se va întâmpla și nu s-a mai făcut niciun fel de tabără nicăieri.
Eu, față de Atelier 35, nu pot decât să mă mândresc cu faptul că am prins perioada aceea.
M.B.: Vă mulțumesc!